Infinity has an end

I'll never talk again, you left me speechless...

 *

Tu reuşeşti cumva să scoţi din mine tot ce-i mai rău, răul la superlativ absolut.Nu ştiu când şi nici cum am ajuns să mă transform într-o cutie a Pandorei, ştiu doar că mă vreau înapoi. Şi ca să mă am înapoi, am nevoie ca tu să  dispari, să te ia vântul, să te ia marea, să te ia dracu’, numai…pleacă, bine? Pleacă odată! Mi-e dor de mine, ştii? Şi o să mă găsesc chiar dacă ştiu că-mi vor arde tălpile când  mă voi întoarce cu picioarele pe pământ. Sunt conştientă că din cenuşă nu se mai fac poteci pentru că e obositor şi pur şi simplu nu îţi aduce nicio satisfacţie…dar, undeva, o parte din mine cred că încă mai speră prosteşte ca jarul găsit pe drum să fie aprins de o boare de vânt, fie el şi rece, de toamnă… Uite de aia mă plimb bezmetic şi calc pe cenuşă şi nu e aşa plăcut; că jarul se strânge-n movile, grupat, grupat, grupat..şi tălpile-mi sfârâie la un loc cu sufletul, arse de-un foc ce mocneşte numai în unul din noi.

Nu sunt fachir, totuşi. În drumul meu spre tine, pe cărarea aia bătută de un infinit de ori, nu mai sunt dispusă să calc pe cioburi, pe cuie, pe jar încins, pe propriu-mi orgoliu pentru că, la urma-urmei, tu nu eşti o destinaţie sigură. Şi infinitul ăla trebuie să ia sfârşit. Îl întorc cu 90 de grade, îl pun pe verticală şi-l închei  azi. Ironic e că se transformă într-un 8 mizerabil…

Well, if there's nothing left to say, then something's wrong.

*