Cafeaua de după-amiază

Simt că trece timpul. Îl văd, îi văd urmele pe trupul meu, pe trupurile voastre. Îl aud în foşnete, toamna, şi în valuri, vara. "Simt enorm şi văd monstruos", cum ar zice Maestrul, sau, cum ar zice căpruiul ochilor mei, văd monştri, monştri pe care eu chiar eu i-am creat.

*

Suntem oameni şi avem anumite trăsături care ne definesc, fie ele înnăscute, fie insuflate de cineva. Putem fi, la o adică, la rândul nostru, modelatori sau "modelaţi", prin timp, prin iubire, prin şcoală. Ne sunt insuflate anumite preferinţe, în materie de muzică, versuri, filme, cărţi.  Şi fiindcă tot veni vorba de şcoală, arunc în joc o teorie care pe mine m-a impresionat profund în primul an de liceu. Venea din partea profesoarei de psihologie şi suna în felul următor: "sufletele voastre sunt ca nişte sticle goale de Coca-Cola. Pet-uri, mai exact. Iar voi aveţi vârsta la care tot ce vine din exterior are puterea unei cafele fierbinţi. TV, internet, anturaj, familie, profesori...toate sunt pentru voi precum cafeaua fierbinte care se toarnă pe gâtul sticlei, şi care odată intrată în contact cu plasticul din care sunteţi făcuţi, vă schimbă forma. În bine, sau în rău. Vă modelează pe voi, maleabililor, sau vă deformează monstruos. De aceea, aveţi mare grijă la calitatea cafelei. De voi depinde ce alegeţi să ingeraţi: cafea vărsată, sau cafea corespunzător ambalată, în vid."

Monstruos. Să pui în oameni timp, să te pui pe tine în oameni. Apoi să descoperi sticlele schimonosite, pocite ce au rămas în locul în care te-ai turnat cafea atâta vreme. Şi n-ar fi asta o problemă. Buba cea mare e că ceea ce ai modelat acum modelează pe alţii, dar cu aceeaşi cafea. Care între timp s-a răcit. Şi, dă-o dracului, cine a mai văzut plastic topit de cafea rece?

*

Eu nu beau cafea şi nici nu ţin ţigara în mâna dreaptă, fie ea de împrumut sau nu.
Hai cu Teenage Dream-ul ăla.

Infinity has an end

I'll never talk again, you left me speechless...

 *

Tu reuşeşti cumva să scoţi din mine tot ce-i mai rău, răul la superlativ absolut.Nu ştiu când şi nici cum am ajuns să mă transform într-o cutie a Pandorei, ştiu doar că mă vreau înapoi. Şi ca să mă am înapoi, am nevoie ca tu să  dispari, să te ia vântul, să te ia marea, să te ia dracu’, numai…pleacă, bine? Pleacă odată! Mi-e dor de mine, ştii? Şi o să mă găsesc chiar dacă ştiu că-mi vor arde tălpile când  mă voi întoarce cu picioarele pe pământ. Sunt conştientă că din cenuşă nu se mai fac poteci pentru că e obositor şi pur şi simplu nu îţi aduce nicio satisfacţie…dar, undeva, o parte din mine cred că încă mai speră prosteşte ca jarul găsit pe drum să fie aprins de o boare de vânt, fie el şi rece, de toamnă… Uite de aia mă plimb bezmetic şi calc pe cenuşă şi nu e aşa plăcut; că jarul se strânge-n movile, grupat, grupat, grupat..şi tălpile-mi sfârâie la un loc cu sufletul, arse de-un foc ce mocneşte numai în unul din noi.

Nu sunt fachir, totuşi. În drumul meu spre tine, pe cărarea aia bătută de un infinit de ori, nu mai sunt dispusă să calc pe cioburi, pe cuie, pe jar încins, pe propriu-mi orgoliu pentru că, la urma-urmei, tu nu eşti o destinaţie sigură. Şi infinitul ăla trebuie să ia sfârşit. Îl întorc cu 90 de grade, îl pun pe verticală şi-l închei  azi. Ironic e că se transformă într-un 8 mizerabil…

Well, if there's nothing left to say, then something's wrong.

*